Cum s-a scris destinul florii

Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. (Geneza 1.31)


Dedicată celui mai frumos om pe care l-am întâlnit, preotului şi duhovnicului Ghedeon.


Gândindu-se la toate din timp, a făcut Dumnezeu o floare anume oamenilor. Ştia El bine că în toate veacurile vor fi oameni care se vor gândi la El şi oameni care nu, oameni care vor crede şi oameni care nu, oameni care Îl vor cunoaşte şi oameni care nu. Dar pentru că El s-a gândit la toţi din toate timpurile şi a crezut în toţi, i-a şi cunoscut pe toţi şi-a hotărât pe lângă multe lui daruri să le facă o floare tare specială.

Plăntuţa nu avea cerinţe speciale, creştea oriunde şi oricum, o găsim peste tot în lume. Creşte şi cu apă şi fără apă, creşte şi cu lumină şi fără lumină, se adapă direct de la Sursa de Viaţă principală, nu are nevoie de surse adiacente. Este o blândă şi o sensibilă, se hrăneşte numai cu Dragoste şi creşte necontenit neavând nevoie de nimic altceva. E probabil singura fiinţă din lume care are rădăcina înfiptă direct în dumnezeire. Floarea asta a fost făcută anume pentru toţi oamenii aşa cum am spus şi mai devreme.


Şi ce se întâmpla cu oamenii care o întâlneau? Toţi, dar absolut toţi, indiferent de unde erau, din care cultură îşi trăgeau educaţia, din care pământ culoarea, se uitau cu admiraţie la ea, dar şi mai important era că indiferent ce suferinţă ar fi avut se videcau pe dată lăsând un val imens de bucurie caldă să-i cuprindă! Aşa că oamenii au început să o numească: floarea bucuriei, floarea veseliei, floarea nădejdii, floarea liniştii, floarea minunii, floarea dragostei, floarea fericirii, floare pozitivităţii, floarea frumuseţii, floarea bunătăţii.. Multe denumiri a căpătat de la oamenii care o întâlneau şi toate erau bune foarte! Toată lumea o plăcea, şi de aceea efectul său asupra tuturor era bun foarte şi prin ea lumea se făcea mai frumoasă. Avea însă o slăbiciune, inima! Iar aceea stătea pe un tron de o strălucitoare înţelepciune. Inima poate fi o slăbiciune, chiar şi când stă pe un tron de înţelepciune.

De această slăbiciune a început să profite singura fiinţă careia frumoasa floare nu-i putea face bine, omul cu umbrelă. Omului cu umbrelă nu o plăcea. Nu se uitase niciodată la ea, auzise mereu vorbe frumoase despre ea, dar nu putea să le creadă, el nu credea nimic pentru că renunţase de multă vreme la privilegiul acesta al inimii, îi rămăsese doar raţiunea, capacitatea de a gândi, aceasta nefiind însoţită de puterea de a coborâ propria gândire în inima sa, nu se putea preschimba în credinţă. Aşadar, omul cu umbrelă gândea şi probabil avea inimă, dar nu vroia să creadă. Asculta cuvintele despre floare cu mare atenţie, le analiza, le trecea prin prisma gândirii proprii. Făcând asta deseori se hotărâ în sinea sa că nu putea lăsa lucrurile să continue în felul acesta. Începu să-şi construiască un plan în mintea lui şi nu dură mult până să caute să-l pună în aplicare.

Căută scumpa plăntuţă el însuşi, nu cu gând să o cunoască, ci tăinuid gândul său real. În faţa ei, pentru a nu fi atins de frumusetea sa, deschise umbrela, o aşeză paravan între ei şi începu să-şi pună în aplicare planul. Cu mâinile începu să sape. Floarea nu putea înţelege ce se petrecea, încerca să se ridice pe sine deasupra umbrelei pentru a vedea, dar nu reuşea, nu i-ar fi fost de nici un folos oricum, de aceea nici Dumnezeu nu o ajută în sensul acesta. Omul cu umbrelă continua să sape tot mai adânc. El ştia bine ce încerca să afle! Săpa ca să ajungă la rădăcina florii şi să o împiedice să mai fie hrănită. Săpa şi săpa fără încetare. Avu mult de săpat până să ajungă la coroana îngropată adânc, iar când ajunse unde vroia rămase pe gânduri de parcă uitate pentru ce se afla acolo. Cunoscuse el însuşi Dragostea cândva, a căutat însă să o depăşească şi pentru că şi-a dat seama că nu poate, s-a hotărât să o distrugă prin negare. De aceea orice fiinţă întâlnea stăruia alături de ea atât cât era nevoie să o facă să uite de propria rădăcină.


Aşa că începu să facă acelaşi lucru şi cu sensibila floare şi n-avea de gând să contenească nicicum, mai ales că îndată ce se simţi atacată biata se plecă mai mult asupra Dragostei şi aceasta părea să o fi părăsit aşa cum pare mereu în situaţiile cele mai grele din viaţă. Scumpa de ea se întristă, uitarea nu o cuprinse încă, însă urme de îndoială apăreau pe petalele ei strălucitoare. Oamenii ce adesea o vizitau văzură acele urme, dar nu înţelegeau foarte clar ce sunt ele cu adevărat, simţeau doar o anumită îngrijorare când o vedeau. Începură deci să o viziteze din ce în ce mai des, să o privească mai intens. Au început să-i zâmbească pentru ca ea să simtă la rândul ei ceea ce ei simţeau când veneau în trecut să o vadă şi plecau plini de linişte şi deplină bucurie în inimile lor. Încetul cu încetul începu să-şi ridice privirea spre ei, dar nu văzu simpli oameni, ci îngeri care o îngrijeau, căci toţi se prefăcuseră de atâta frumuseţe în oameni înaripaţi cu aripi de Dragoste şi păreau adevăraţi îngeri. Atunci floarea zâmbi iar omul cu umbrelă se sperie îngrozitor, îşi lua cu grabă umbrela ca să-şi poată acoperi privirea!


De această dată renunţă, va mai reveni cu siguranţă, dar floarea e şi mai puternică acum când ştie că nu este singură! Are două surse în Dragoste, una este propria rădăcină afundată în Dragoste, cealaltă este Dragostea ce se revarsă asupra-i prin oameni. Omul cu umbrelă va mai apărea, dar floarea va rămâne ea însăşi spre veşnicie.

Drumul...

Prima filă din poveste.

dedicată..

Acum câţiva ani chemă Doamne Doamne la el un indecis şi-l întrebă din nou: ei bine, te-ai mai gândit la ziua în care ai vrea să fii pus ca suflet în om?Indecisul se tot gândise dar nu se găsea nici una suficient de potrivită. În aia era prea nu ştiu cum, în cealaltă prea nu ştiu cum şi tot aşa, şi sigur că răbdarea Domnului nu are limite dar rostul omului are chemarea lui, aşa că îl puse Domnul spre mântuirea sa în braţele părinţilor lui şi de aici trăieşte-ţi viaţa.
Fiindcă m-a surprins privind la ei mirată mă chemă mai aproape : „tu ce vrei micuţo?”, „Să înţeleg de ce i-a fost aşa de greu să aleagă”, am spus. „Bine, atunci alege tu acum calea prin care să înţelegi.” Aşa că am ales, când să mă nasc şi unde, din ce părinţi şi cum, cum să fiu crescută şi când să-l reîntâlnesc pe cel pe care nu l-am înţeles.
De atunci trăiesc nehotărâtă, iar el foarte decis. Însă continui să-mi doresc să-l fac să accepte sieşi că s-a născut la timpul potrivit şi aşa ar fi fost oricare timp ar fi ales, a lui e mântuirea-n orice veac. A lui a fost alegerea să nu aleagă !

P.S: Pornim amândoi de la acelaşi plus infinit,dar sigur ajungem fiecare la alt minus infinit..

Film realizat de Laurenţiu Popa, versuri: Nicoleta Lefter, vocea: Marius Manole, preluat de pe AICI!

aCEL vânător de fluturi

I. aCel vânător după cum deja ştim, vâna fluturi. Însă nu orice fel de fluturi, el vâna doar fluturi regali, preferaţii lui fiind fluturii rege! Cercetând el miriştea cu deosebită atenţie în căutare de fluturi, nici nu băgă de seamă când doi dintre ei i se aşezară pe piept. Nu dură mult această nebăgare de seamă, coloritul, dar mai ales dimensiunile unui fluture rege sunt greu de ignorat. Aşa că începu să-i privească foarte atent la detalii. Cei doi fluturi erau aproape identici, la fel de grandioşi, aceleaşi dimensiuni uriaşe, acelaşi colorit, aceleaşi forme deosebite, dar vânătorul nostru era iscusit, numaidecât îşi dădu seama ce anume îi diferenţiază! Unul dintre ei avea o pată mică, aproape insesizabilă pe fiecare aripă, în perfectă simetrie.. Nu-l deranja asta, totuşi avea tendiţa să creadă că la unul dintre fluturi ţine mai mult şi nu se hotăra nicicum să devoreze pe vreunul dintre ei, din dorinţa de a-l salva pe cel drag. În tot timpul acesta, nici fluturii nu stăteau degeaba, se întreceau să-l cucerească pe vânător. Care mai decare îşi desfăceau aripile în vânt pentru a-l vrăji prin culoare într-un dans mai ameţitor ca al cadânelor. Sigur că vânătorul nu rămânea imun şi pentru prima dată în viaţă de dragul unui fluture, renunţa la masă şi privea extaziat festinul de culoare şi formă a celor doi. Ceea ce nu-şi putea el aminti era, ce anume înseamna, diferenţa aceea de o pată?! Ştia sigur că unul dintre ei este un fluture rege, iar celălalt un fluture vicerege, dar care e unul şi care celălalt nu putea dibui, nu-şi amintea în vârtejul de culoare, acest detaliu ce îi părea. cumva. minor. Detaliul însă nu era nici pe departe minor! Era chiar vital! Şi într-o zi, fluturii îi dovediră asta. Nerenunţând la dansul lor frenetic, începură să-i susure vorbe unul despre celalalt, făcându-l să înţeleagă că trebuie numaidecât să aleagă! În toată zarva iscată între cei doi fluturi, vânătorul cădea ca vrăjit, neştiind ce anume să aleagă. Aşa că au ales fluturii, fluturele rege a vărsat o parte din venin, suficient cât să nu-l poată acoperi fluturele vicerege cu tot tratamentul său. Acum nu mai era nimic de făcut, alegerea era vitală şi în acelaşi timp fatală oricare ar fi fost. Probabil vânătorul ar fi ales acum să devoreze întreg fluturele rege cu tot veninul lui şi să-l salveze pe cel inocent, numai de şi-ar fi amintit detaliul acela!! Dar nu şi-l aminti, aşa că îşi puse repede voinţa în inima lui şi înghiţi la întâmplare! Încă nu ştim pe care a înghiţit, ştim ce-ar putea urma, de l-a mâncat pe cel rege soarta i-a fost scrisă să moară ucis de însuşi vânatul său, de l-a-nghiţit pe cel vicerege este salvat de otravă dar durerea inimii care a ucis pe cel nevinovat va fi cu mult mai mare decât cea otravită. Şi-acum nu aşteptăm decât un lucru, să vedem.. dacă aCel vânător.. MOARE!?




II. Am citit de curând povestea asta şi apoi m-am uitat îndelug la vânător o bună bucată de vreme. Am tot urmărit să văd şi eu ca toată lumea ce va urma şi cred că am văzut ceva ce nu multă lumea poate cuprinde cu ochii minţii. După ce înghiţi fluturele, acesta se făcu pe dată venin curgând dinspre gura care l-a înghiţit spre inima pe suprafaţa căreia îşi făcu veacul Nu a durat mult până să ajunga acolo, în locul de taină în care nu cred că i se cuvenea să fie. Se coborâ atent prin toate cămările şi vasele ei şi-o cuceri pe de-a-ntregul. Nimeni n-ar fi crezut că mai există şanse ca inima înveninată să mai bată, dar auzind fâlfâitul de aripi al flururelui vicerege inima începu să bată cu imensă putere, să se zvârcolească şi să pompeze tot veninul afară. Veninul însă nu ieşi ci, în mod tainic, deci greu de explicat, se făcu în bătaia inimii vin dulce intrând în sinteză intimă cu sângele inimii. Şi această uluitoare schimbare făcu la rându-i o alta şi mai grozavă. Vânătorul cu totul începu să se schimbe. Parte cu parte, fără răgaz, se preschimbă în fluture! Sfârşitul fu aCel mai frumos cu putinţă. Doi fluturi vicerege se înălţau unul pe celalălalt spre cerul instelat..

Omul care a tăcut

Imaginea care lipseşte
Dedicată celor care (încă) nu ştiu să citească!

A fost odată un om,unul ca noi toţi. Şi ca noi toţi, înzestrat, pe lângă darul gândirii şi cu acela al vorbirii. Omul nostru însă degeaba avea darurile astea minunate,nu se ştie din ce motiv cuvintele lui erau invizibile. Vreau să spun prin asta că,oricui le-ar fi spus, ele treceau neauzite. Omul era totuşi înzestrat şi cu auz şi cu vorbire,ştia bine că tot ce vorbea putea fi auzit şi totuşi,nu se auzea decât el însuşi. Încerca de copil tot felul de trucuri pentru a atrage atenţia dar nimic nu părea să-l ajute,mai mult,lumea îl privea din ce în ce mai urât. Aşa că,într-o zi,se hotărâ în sinea lui să se oprească din vorbit cu totul. O vreme se gândi chiar că dacă oricum nu e auzit de nimeni şi nu poate fi de folos prin asta,atunci să facă alte lucruri ca să ajute omenirea în vreun fel,dar orice făcea,părea inutil. Se aşeză pe-o bancă,oftă puternic şi renunţă cu totul la viaţă. În clipa următoare hainele i se făcură hârtie şi imediat ce trecea pe lângă el un alt om, pe haine îi apăreau scrise sfaturi pentru acela,poveşti din viaţa lui,amintiri,vise,tot ce puteai şti şi gândi despre un om dacă îi erai
prieten foarte apropiat. De atunci omul n-a mai încercat niciodată sa vorbească altui om. I-a lăsat să se citească pe ei în el în linişte şi asta doar dacă doreau. Niciodată trecătorii nu puteau vedea în om decât pe ei cu frământările lor, puteau chiar să-şi pună şi întrebări, iar haina omului le răspundea îndată, doar dacă întrebările erau tot despre ei înşişi, niciodată despre alţii sau despre om. Cei mai mulţi au continuat să treacă pe lângă el ignorându-l ca şi până atunci,dar unii chiar s-au citit pe ei înşişi cu interes în omul care s-a decis să tacă.